SOŢUL SOŢIEI MELE
(fragment din romanul cu acelaşi nume aflat în lucru)
autor: Mariana Bendou
Locator map of Kabylie in Nothern Africa (Photo credit: Wikipedia)
I. În avion
Avionul tremurã din toate încheietu-rile şi se desprinse de la sol. Ahmed tresãri. Visase cã se afla acasã, în Kabylia[1] lui şi cã mânca o farfurie plinã de seksu[2] veselindu-se împreunã cu tinerii satului, la o nuntã. Pe un platou de ceramicã smãlţuitã şi împodobitã cu ieroglife[3] care aduc noroc, i se pusese în faţã o porţie enormã de couscous aburind şi un pahar de apã gazoasã.
Ca orice kabil veritabil, nu-şi mai putea nicidecum închipui vreo sãrbãtoare fãrã cus-cus, fãrã mâncarea bunãstãrii şi a fericirii care se servea deopotrivã la nunţi cât şi la înmormântãri, atunci când veneau musafiri sau când se întâmpla vreo naştere în familie, cu ocazia unor sãrbãtori tradiţionale sau reli-gioase (Yennayer[4], Anzar, Tsebyita , Taâachourt, etc. )…
Probabil cã i se fãcuse foame?! Cãlã-torea de ceva timp şi dimineaţã , înainte de plecare, gustase doar un pic de Aghroum[5] cu mãsline din recolta anului trecut, îşi strivise o ceapã…An de an, mama lui culegea mãs-linele împreunã cu femeile satului şi fãceau din ele ulei (zit uzzemur[6]). Îl fãceau manual,presând fructele direct cu mâinile lor încãr-cate de istorie; un adevãrat ritual! Proprie-tãţile vindecatoare ale acestui ulei erau deja cunoscute multora şi femeile îl vindeau ade-seori strãinilor sau statului, în fiecare an, pentru un biet bãnuţ. Cu cât uleiul era mai vechi, cu atât era mai cãutat ca medicament! Yemmah[7] pãstra întodeauna cu grijã un ulcior cu ulei vechi pentru când se îmbolnaveau şi îi ungea pe la încheituri, pe cap sau chiar în gât ori In nas murmurând cuvinte ştiute doar de ea. Culegea mãslinele doar cu feme-ile satului pentru cã acum fetele ei crescuserã destul de mari şi erau plecate pentru a urma cursurile facultãţii de filologie din Tizi[8]. Vor trebui apoi sã se mãrite cât mai bine , sã a-rate ca nişte adevãrate doamne iar mâinile lor ar fi avut astfel de suferit. Din vânzarea acestui ulei şi a covoarelor de lânã de oaie pe care le ţesea în timpul iernii, Yemmah reuşea sã le plãteascã studiile şi sã le strângã bani pentru nuntã şi zestre. Acum Ahmet era cel care îşi ajuta, mama la prepararea uleiului, muncã migaloasã care cerea efort şi mult timp.O ajuta mai mult pe ascuns pentru cã ar fi fost o ruşine pentru ei sã se afle în sat, bãr-baţii nu fãceau niciodatã treabã acasã; ve-neau, mâncau şi plecau la munca lor, iar dacã lucrau în Europa (aşa cum fãcuse mai demult şi tatãl sãu) nu veneau acasã uneori cu anii! De pe urma tatãlui sãu, Yemmah se procopsise doar cu cei opt copii (bãieţi şi fete), cu diabetul şi cu pensia de urmaş pe care statul francez s-a îndurat într-un târziu sã i-o ofere şi care îi permitea acum sã o ducã oarecum mai bine decât alte femei singure din sat. Lui Ahmet ii era tare milã de mama sa. Milã pentru cã avea o inimã bunã şi nu putea vedea pe cineva suferind; trebuia nea-pãrat sã o ajute. Şi apoi, el ce treabã avea?Nu mergea la facultate ca surorile lui şi nici nu se dãdea în vânt dupã învãţãturã. Muncea pe ici pe colo şi-şi petrecea timpul cu tinerii din sat , pe terasa jegoasã a vreunei cafenele la un pãhãrel de cafea, trãgând cu sete din ţigarã. Uneori, dupã o sãptãmânã istovitoare de muncã, se întâlneau cu toţii la singurul cyber[9] din comunã unde plãteau cu ora şi îşi comandau un pahar de wisky sau de bere pentru a se simţi şi ei oameni civilizaţi şi a se da mãreţi în faţa femeii de dincolo de ecra-nul calculatorului lor de primã generaţie, în faţa femeii din Europa multrânvnitã, a fe-meii pe care încercau de mai mult timp sã o seducã doar, doar vor putea şi ei sã…O cãsãtorie încã mai prezintã o mare importanţã mai ales pentru familia kabilã de la ţarã care posedã un fiu. De aceea, prince-pala grijã a acesteia este sã îi gãseascã foarte repede o mireasã pentru a nu se face de ru-şine ( mamã şi bunicã iscodesc de zor prin sat în cãutarea unei fete cât mai potrivite). Oamenii şi-ar închipui astfel cã membrii ei sunt sãraci şi cã nu îşi pot permite o nuntã aşa cum tradiţia kabylã o cere[10] ca ea sã se pe-treacã şi, în cele din urmã, ar sfârşi cu toţii prin a fi marginalizaţi şi umiliţi. Cãsãtoria cea mai apreciatã în societate ar fi desigur cu verişoara mirelui (fiica fratelui tatãlui sãu) binecunoscutã încã din copilãrie dar, din fericire, astãzi lucrurile şi în satul lor s-au cam schimbat. Aşa cã, lipsa cãsãtoriei reli-gioase a lui Ahmed a trecut aproape ca un fapt neobservat pentru alţii. Nici el şi nici toţi ai lui nu ar fi avut niciodatã destul taâmamt[11] pe care sã-l ofere familiei viitoarei sale neveste pentru a stabili condiţiile vreu-nei cãsãtorii. Aşa cã-i mulţumeşte încã o datã Cerului[12] pentru cã gãsit şi el o europeancã, pe Maria, gata sã-l accepte aşa cum e, care sã-l accepte doar pentru vigoarea şi “frumu-seţea lui interioarã” (cum zice ea) şi cã astfel nu a mai trebuit decât sã meargã la primãrie şi sã încheie acolo un anumit mariaj civil. O cãsãtorie la starea civilã nu necesitã astãzi prea multe lucruri în zonele rurale ale Kabiliei ; e nevoie doar de câte doi martori care sã garanteze pentru noul cuplu. A fi martor la o cãsãtorie civilã a devenit aproa-pe o profesiune, o ineditã sursã de existenţã pentru zecile de tineri din comuna lui (hetişti[13] cum îi numeşte,amuzându-se, Fellag[14]) care duc în permanenţã lipsa unui loc stabil de muncã. Aceştia se scoalã dis-de-dimineaţã şi se aranjeazã puţin apoi se duc la primãrie unde sprijinã, rãbdãtori, pereţii pânã seara, în aşteptarea vreunui client… Hmm! Karim şi Tarek îi fuseserã martori nu doar pentru cã îi erau verişori! Încheiase o înţelegere tainicã prin care urma sã îi ajute şi pe ei mai târziu când o fi sã se aşeze definitiv la casa lui…Ha!Ha!Ha! Ce mai circ fãcuse Maria! Îşi aminteşte cum îi explica într-una funcţionarului de la starea civilã, rãmas ui-mit cu registrul în mânã, cã ea nu se mãritã decât dacã vede cu cinci minute înaintea cãsãtoriei actul meu de celibat…Mare nãz-dravanã şi românca asta; nu ca celelate euro-pence: franţuzoiace, belgience, elvenţience şi altele care umpleau zilnic listele registrelor de mariaj de la primãrie! Ea îşi fãcuse, cu si-guranţã, mult mai bine temele acasã și ştia cã legea statului[15] sãu îi permite chiar şi unui kabil sã se însoare cu mai multe neveste şi vroia ca ea şi numai ea sã fie prima! Prima nevastã are toate drepturile faţã de toate ce-lelalte iar în cazul unui divorţ poate cere chiar despãgubiri … Ce nu ştia ea însã era probabil faptul cã doar cetãţenii algerieni foarte bogaţi îşi pot permite ca sã îşi ia mai multe femei nicidecum un amãrât ca el, un coate-goale! Şi e vorba doar despre legea a-rabã, pentru cã, la kabili, odinioarã, nu era aşa; kabilienii sunt oameni fideli şi statornici, pentru ei nevasta e nevastã iar dragoste e la locul ei! Zâmbi. Şi totuşi el a fost dintot-deauna mort dupã femei, le-ar mânca pe pâi-ne şi nu alta dacã ar putea…Chiar, oare cum or fi ele şi cum o fi treaba cu adulterul în Europa şi în România? Hmm! Îşi aminteşte de prima lui scenã de dragoste trupeascã cu o femeie; era teribil de stângaci şi aproape cã a devorat-o, înghesuiți unul în altul pe frun-zişul din pãdure. A învineţit-o peste tot, a muşcat-o cu dinţii lui tineri şi puternici, în-fierbântat de priveliştea pielii dezgolite şi fine. Abia când a întâlnit-o pe Maria, el a… Toţi prietenii lui vrãjiserã pe internet mãcar cu vreo româncã; şi asta pentru cã e-rau acolo cu duiumul. Dar nu auzise de nici unul dintre ei care sã se fi însurat vreodatã în ţara asta…oare el era chiar primul?!Maria îl cucerise de la bun început fãrã sã-i mai fi vorbit înainte. O descoperise pe un site francofon şi rãmãsese acolo îndelung, cu ochii lipiţi de imaginea ei, vrãjit de zâm-betul inocent şi de aerul vioi, de parfumul ei dulceag pe care şi-l închipuia învãluindu-l. Nu pãrea nicicum o cucerire la întâmplare! Fata purta o rochie tradiţionalã kabilã?! din mãtase albã având gulerul şi mânecile brodate cu lamé auriu iar pãrul vopsit blond îi cãdea în bucle pe umerii delicaţi…O întrebare tâşni din el atunci, pe neaşteptate şi întrebarea aceea îi schimbã viaţa: Azul![16]Nu te supãra, dar tu din ce sat eşti? Ea îi zâmbise nedumeritã şi el i-a repetat atunci, în limba francezã, pe Messenger şi pe Skype: din ce sat eşti, pentru cã dupã cum aratã rochia ta, se pare cã ai fi de prin …Bejaia[17]!? Şi apoi, mama îmi tot zice ca sã mã însor, cã am trecut de multişor peste cei 30 ani… Ah, rochia mea!? Rochia asta am primit-o în dar de la un prieten din nordul Africii drept suvenir, printr-un colet poştal; iar satul meu…iar satul meu … este foarte departe! îi rãspunse oftând fata. Cât de departe ar putea fi ? a continuat sã o întrebe el, mai, de-parte chiar decat Kabilia cea Micã[18]? Decât Mica Noastrã Elveţie? (El se nãscuse în Kabilia Mare, undeva pe lângã Tizi Ouzou şi se simțea mândru de asta) Satul meu e foarte departe, dincolo de Mediterana…Cã doar nu ai fi chiar din, Franţa? continuã sã o întrebe el, aşa, la întâmplare. Mai sus decât Franţa şi un pic mai la dreapta; sunt din România! îl lãmuri atunci ea şi vai, fericirea i-a fost brusc spulberatã…Dar dragostea s-a dovedit cu adevãrat dragoste şi, pânã la urmã, dragostea lor a în-vins! Iatã-l acum în avionul care îl duce spre ţara lui adoptivã, România, iatã realizat, în sfârşit, visul sãu de libertate, iatã-l cufundat în fotoliul de catifea verde-smarald al com-paniei aviatice, privind lumea cu o dozã de mai mare încredere şi plin de un anumit res-pect pentru el însuşi. “Pânã la urmã, dracul nu-i chiar aşa de negru”, ar fi spus acum, dacã era în locul sãu, Maria. Ba nu! “Dragos-tea a facut mulţi eroi dar mai ales proşti”, fraza ei preferatã…Ha!Ha!Ha! Mare nãz-drãvanã şi românca asta; câte prostii mai are ea în cap! Poate cã şi de asta a îndrãgit-o ne-asemuit de mult…Şi apoi, ea nu e ca femeile lor care nu-şi mai pot imagina viaţa decât la ele acasã, fãcând şi crescând copii…Uitând chiar sã mai iasã vreodatã din casã. Da, da, lasã cã ştie el destule exemple, chiar de a-cum, din zilele noastre! Exteriorul casei lor le sperie cumplit şi chiar ideea de a face piaţa le pare o adevãratã aventurã…El urãşte lumea asta, în care s-a nãscut fãrã voia lui şi în care a fost obligat, fãrã voia lui, sã trãiascã. Întodeauna a crezut cã poate fi ceva mai bun decât ea; cã trebuie sã existe undeva un loc şi pentru el în care visele îi pot deveni realitate. El ar vrea sã cãlãtoreascã foarte mult, sã cunoascã tot mai mulţi oameni, sã… Ah, Maria, Maria!Draga lui Maria! Oaza lui de fericire, şansa lui de paradis terestru! Maria îi spusese într-o zi: “Dacã vrei sã vezi cu ochii tãi un atentat kamilkatze, încearcã numai ca, dupã ce ne vom cãsãtori, sã-mi faci hijab[19] ; eu îţi voi exploda cu siguranţã…”Ha!Ha!Ha! Mare nãzdrãvanã, fata asta! Îi place sã şi-o imagineze, atunci când el vine obosit de la muncã, des-chizându-i tiptil uşa casei cu zâmbetul cald înflorindu-i pe buze, cum îşi deschide larg braţele sidefii pentru a-l cuprinde şi cum ha-latul roz de mãtase îi alunecã dând la ivealã furoul roz cu broderie pe sâni în formã de fluture, bikini ei roz cu … Stewardesa trecu, în sfârşit, pe lângã el împingând alene cãruciorul companiei umplut cu felurite bãuturi şi aperitive iar el se gândi îndelung înainte de a-i comanda ceva. Deşi tânãr sãrac, mai zburase altãdatã cu avionul (împreunã cu un prieten arab pe care-l ajutase în afaceri) iar acum ştia ce şi cum se face pentru a nu fi luat de alţii drept un idiot. Comandã politicos şi mâncã în tã-cere, plimbând mâncarea cu grijã, prin toate spaţiile gurii lui, rãsfãţându-şi în gând toate simţurile…Oare cum o fi mâncarea româneascã şi, mai ales, mâncarea din regiunea ei? Discu-tase, mai demult, în Algeria, cu Maria despre lucrul acesta iar ea s-a grãbit sã-i gãteascã ceva din carne tocatã şi orez despre care i-a explicat mai apoi cã se numeşte “sarmale[20]” dar cã nu e tocmai ca “la ea acasã” unde gã-sea toate ingredientele, mai ales varzã galbe-nã şi moale, nu “ţeapãnã” cum se vinde în piațã la ei! Ce-i venise atunci sã o mintã cum cã el ar mânca orice doar mâncare sã fie?! Ea rãsuflase uşuratã, semn cã ceva nu prea era în regulã!?Dar dacã lui îi va fi totuşi dor de nişte tahboult n’tmelleline[21], de câteva bourecks[22] , de chorba[23] sau de tighrifine[24]?
[1] Kabilia este o regiune etnicã şi etnolingvisticã situatã în nord – vestul Algeriei. Locuitorii sãi berberofoni o numesc în limba kabilã Tamurt n Leqbayel. Kabilia derivã din kabil al cãrui etimologie derivã din uvântul arab qabila (trib) ; deci Kabilia s-ar traduce astfel Ţara triburilor.
[2] denumirea kabilã pentru couscous (cușcuș în limba românã), mâncare tradiționalã berberã din paste specifice preparate în casã (griş de grâu umezit şi rulat pentru a se aglomera în boabe), legume și carne fiartã. Se poate servi ca atare sau cu sos.
[3]scrierea kabilã (alfabetul Tiffinagh) este ideograficã, similarã scrierii egiptene dar mult mai veche și origin-nalã aparținând limbajului Tamazigh (T’UTLAIT TA MAZIGHT ). Literele semnificã idei care poartã ade-seori și încãrcãturã magicã, de aceea se zugrãvesc a-proape oriunde și pe orice, de la obiecte menajere, pânã la veșminte și obiecte de podoabã, etc. Dintre toate, litera Ж (litera Z) este cea mai frecventã fiind prezentã și pe drapelul kabil datoritã asocierii ei cu ideea de divinitate sau de forțã care conduce la victorie.
[4] Yennayer, Anzar, Tsebyita, Taâachourt sunt sãrbãtori specifice Kabiliei legate de calendarul agricol (Anzar, spre exemplu, cade pe 1 februarie – 21 yennayer ). Yennayer este prima zi a anului calendaristic agrar utilizat încã din cele mai vechi timpuri de berberi în întreaga Numidie (numele strãvechi al regiunii – n.a.). Aceasta este prima zi a lunii ianuarie în calen-darului iulian, care este decalatã cu 13 zile mai mult faţă de calendarul gregorian, fie cu 14 zile în fiecare an. Nu se știe de ce data de 12 ianuarie a devenit pri-ma zi tradiţională a anului. Multe popoare serbeazã Anul Nou în aceastã zi… Urarea specificã Anului Nou kabil este Assewgaz Amegaz! Calculul anilor este prin urmare diferit în Kabilia ; anului 2009, spre exemplu, i-a corespuns anul 2959 ! Denumirea Yennayer este înruditã cu enneyer din limba latină. Această lună marchează începutul solstiţiului de iarnã. Zilele foarte reci se măresc şi instaureazã speranţa pentru un an mai bun. Acest lucru este ritualizat într-o manieră destul de semnificativã.
[5] pâine tradiționalã kabilã (o turtã delicioasã din griș de grâu, sare și apã coaptã în spuzã sau pe plitã. Specificul îi este dat de cãtre utilizarea la frãmâtat a uleiului de mãsline care îi conferã un gust plãcut și o face sã reziste fragedã mai multe zile.
[6] uleiul de mãsline supranumit astãzi și aurul verde. Conform tradiției kabile, acesta ar avea un suflet ceea ce explicã puterea lui magicã și vindecãtoare (distruge bolile și toate vrãjile rele). Pentru ca sufletul uleiului sã nu se piardã, femeile kabile pãstrau acest ulei întotdeauna într-un loc întunecos și într-un vas închis ermetic (amforã, ulcior de lut sau vas de lemn). Se zice cã acest ulei, produs de o moarã tradiționalã cu piua de piatrã și cu presã din lemn acționatã de un cal sau de un mãgar, sfãrâmã atât de bine mãslinele coapte încât este cel mai bun din lume! Şi apoi, uleiul de mãsline din Kabylia, are și meritul de a fi în întregime natural…! Pe tot timpul campaniei de producție, are loc o permanentã degustare a uleiului nou obținut; atunci se înghit cantitãți enorme de smochine us-cate care se înmoaie mai întai în uleiul virgin însoțite fiind de turtele calde și delicioase din griș.
[7] Mama, în limba kabilã
[8] Tizi Ouzou, capitalã administrativã de wilaya și centrul cultural-spiritual al Kabiliei Mari. Este un oraş situat la 100km est de Alger şi la 30 km de coastele mediterane. Numele sãu vine de la kabilul Tizi Uzezzu care înseamnã « defileul cu grozame ». La început, un simplu sat kabil din valea uedului Sébaou, Tizi Ouzou a devenit un punct de sprijin militar important pentru otomani după construirea unui bordj (fort). Acesta din urmă era el însuşi bazat pe ruine antice romane.
[9] cybernet, internet café
[10] În general, căsătoriile se fac la sfârşitul verii, în tim-pul sezonul de des Iwejjiben. Restul anului este destinat muncii pământului, este sezonul Iwejjiben, adicã este cel care precede perioada arãturilor. Odată ce mâna fetei a fost acordatã, socrii îi aduc daruri la fiecare vizitã. Căsătoria kabylã (tradiţionalã) durează câteva zile (în trecut şapte de zile), pentru că trebuiesc parcurse mai multe etape: Pregãtirea nunţii (Acasã la pãrinţii miresei ,a avut loc Cina taâmamt, care este fi-nanţatã însã de către familia mirelui. Aceştia din urmã vin însoţiţi de martori cu bani. Ei depun o anumită sumă pe jos. Decenţa cere ca tatăl miresei sã adune câte ceva pentru a-i aduce noroc. Restul va fi reluat de cãtre socrii fetei. Cuşcuşul tradiţional va fi servit oaspeţilor ), Ziua de Henna (Ceremonia de Henna are loc la sfârşitul unei mese festive. Henna cu ajutorul cãreia va fi pictatã mireasa pe corp este depozitatã într-un obiect de argint sau o bijuterie preţioasă. În sate, femeile se reunesc în cerc şi recitã sau cântã versuri de laudã pentru mire şi mireasă, pentru familiilor lor. Numai după aceste cântece oaspeții pot obţine dreptul de a se ridica de la masã şi sã cânte ori sã danseze. Căsătoria propriu-zisã (acasã la soţ, unde persoanele care iau parte la procesiune se pregătesc pentru a merge la mireasã și a o aduce. Faţa miresei va fi ascunsã de un voal, astfel încât nimeni sã nu-i poatã vedea chipulşi nici ochii atunci ând iese. Numai soţul ei, o poate vedea atunci când va fi la el acasã. ), A doua zi după nuntă (O masã este pregătitã pentru mireasã şi familia ei. Acesta este locul unde oaspeţii şi părinţii miresei ies din casă şi părăsesc mireasa în viitoarea ei locuinţã) şi A şaptea zi (Mama mireasei care, în unele sate, nu şi-a văzut fiica de la ultima ei plecare, îşi va vizita fiica. Uneori, mireasa însoţită de soţul ei şi de familia lui revine pentru a-şi vedea părinţii.) Nu ştiu cât din aceastã ceremonie mai este chiar atât de originalã datoritã influenţelor islamice , dar ştiu cã şi în trecutul îndepãrtat, la fel ca şi la români, nunta ţinea câteva zile…În momentul în care mireasa intra în casa soţului ei, îşi înmuia mâna în ulei de mãsline (nu ştiu dacã nu era şi preparat cu ceva ori descântat?) şi-şi aplica palma umedã pe peretele de deasupra uşii, semn cã odatã pãtrunsã acolo nu mai avea de gând sã plece.Nu mi-a explicat nimeni acest ritual care mã trimite cu gandul la obiceiul creştinesc (dar şi musulman!) al mirungerii. Poate cã femeia binecuvânta astfel spaţiul care-i va deveni sãlaş pentru totdeauna…
[11] prețul pe care tânãrul kabil trebuie sã-l plãteascã familiei viitoarei sale neveste pentru ca aceasta sã accepte cãsãtoria
[12] kabilienii n-au avut niciodatã un zeu atotputernic pe care sã îl facã responsabil în Univers; ei se inchinau doar elementelor naturale, ploaie, pietre , foc, pãmânt, etc. de aceea Ahmet considerã cã dacã este existã cu adevãrat un Dumnezeu, acesta nu poate fi decât nesfârșita dragoste pe care o simte în inima lui pentru toate lucrurile și ființele … Misionarii catolici sunt cei care i-au adus ulterior pe kabili la credința în Iisus (Aïssa, în limbajul Tamazigh) iar , mai târziu, stãpânirea arabã le-a vorbit …cu sabia în mânã!… despre Allah.
[13] invenție de-a lui Fellag ce face aluzie la cuvântul arab heta care înseamnã perete. Prin urmare un hetist ar fi cel care sprijinã pereții
[15] aici este vorba despre statul Republica Algerianã Democratã și Popularã la al cãrui teritoriu a fost ane-xatã forțat Kabilia și în care primeazã astãzi legile fundamentalismului islamic (“În 1984, Parlamentul algerian a adoptat o nouă lege a familiei […] Poliga- mia este permisă de lege, un bărbat poate să-şi renege încă soţia iar fiica nu se poate nici acum cãsãtori fãrã consimţãmântul tatãlui iar în cazul decesului acestuia, consimţãmântul unchiului, al fratelui, etc. Existã şi multe alte prevederi care permit sclavajul şi oprima-rea femeilor care nu au nicidecum rădăcini în istoria sau cultura kabilã iniţial matriarhalã!)
[16] Salut!în limba kabilã.Bãrbații spun “Azul Fellam” iar femeile “Azul Fellak”
[17] Provincia Bejaia zis și “Kabilia cea Micã”, un teritoriu mai înalt din nord-vestul Algeriei, respectiv Munții Djurdjura (ramurã a Munților Atlas) este supranumitã “Mica Elveție” datoritã nu doar peisjului muntos ci, mai ales, pentru deschiderea sa culturalã tradiționalã spre Europa și a statutului ei oarecum autonom. Capitala acestei provincii este orașul Bejaia.
[18] Bejaia, Béjaïa, Bghayet este astãzi un minunat oraş din Algeria, Bougie (lumânare) fiind strãvechiul nu-me al acestui oraş, nume care fãcea trimitere la lumâ-narea de cearã ce fusese inventatã şi fabricatã acolo iar apoi vândutã în toatã Mediterana şi în Europa Evului Mediu. Cunoscutã în vremea romanilor sub numele de Saldae, Bejaia devine în Evul Mediu, una dintre cele mai prospere oraşe ale coastei mediteraneene capitala dinastiilor musulmane ceea ce a contribuit și la cunoașterea și difuzarea “cifrelor arabe”, în Occident.
[19] cãsãtorie specific arabã în care femeia este obligatã sã poarte voalul islamic (este acoperitã din cap și pânã în picioare așa încât sã i se mai vadã doar fața și mâinile) și devine prizonierã în propria casã, sclava
bãrbatului care are drept de viațã și de moarte efectiv asupra ei.
[20] Maria îi gãtise într-o zi , la el, în Algeria… şi lui îi plãcuse enorm cum sunau cuvintele: SAR-MA-LE… uşor de memorat! apoi MÃ-MÃ-LI-GA…SÃ-NÃ-TA-TE…etc.Nostim!
[21] un fel de omletã kabilã
[22] rulouri de aluat nedospit (fãinã, apã, ulei de mãs-line), umplute cu un amestec delicios de carne tocatã și spanac. Pot însoți farfuria cu ciorbã (înlocuind une-ori chiar pâinea) dar se pot consuma și ca o gustare
[23] supã tradiționalã din carne de oaie și multe legume, foarte groasã și picantã din care nu lipsesc pasta de tomate şi lintea
[24] un îndrãgit desert kabil (similar clãtitelor)
II. Drumul spre “acasã”
Drumul de la aeroportul internaţional “Henri Coandã” din Bucureşti şi pânã la noua lui “acasã” avea sã îl strãbatã cu maşina confortabilã a unui vecin pe care Maria îl “angajase” având în vedere situaţia în care ea se afla. Maria! Maria cea Nãzdrãvanã… Venise ca sã-l întâmpine la aeroport cu piciorul pus în ghips pânã la genunchi;şi-l fracturase cu puţin timp în urmã coborând scãrile cu gândul aiurea…Oare se gândise la mine?!Un sentiment minunat şi cald îi invadã brusc inima: ”Sãrmana fatã! “ Se întoarse cãtre ea; şi-ar fi dorit atât de mult sã o ia în braţe, sã o mângâie, sã o sãrute, sã … Dar nu erau singuri în maşina care gonea cu aproape 100 kilometri la orã sfidând distanţele. Şoferul, om serios, îşi risca puţin de astã datã pielea, cãci, din câte îi explicase, pe şoselele din România , mai ales în localitãţi, viteza maximã admisã era de … circa 50 km la orã! Unde mai pui cã la tot pasul apãreau mereu cu totul noi şi noi indicatoare şi restricţii? Ehehei, dacã ar fi fost la noi în ţarã, sã fi vãzut cum conduc algerienii, ca nebunii, unde şi cum vor!… Nu e drum ca sã nu vezi maşini încãlecate…urlete şi cuvinte urâte! Nu cã n-ar fi şi la noi politişti de la circulaţie, zebrã sau indicatoare dar kabilii au probabil un anume simţ rebel , de a-i durea în cot şi nici acolo de mai toate chestiile…! Nu le place nicidecum sã asculte de alţii dar sã mai fie şi puşi la punct…Aşa cã, cu cât vor fi mai multe marcaje de pietoni pe stradã, cu atât vei vedea mai mulţi algerieni traversând pe alãturi, cu cât vor fi mai multe indicatoare sau limitatoare de vitezã, cu atât vei vedea mai mul-te autoturisme ignorându-le…!Ha! HA! Ha! Maria, Maria, … iar cu gândul la ea… Exagerat de respectuoasã şi atentã la toate marcajele, speriatã de fiecare poliţist întâlnit în cale…[1] De ce? Poliţiştii nu sunt şi ei oameni? Mai presus de toţi stã Dumnezeu. Şi apoi, legea e fãcutã ca sã fie încãlcatã nu?… Zâmbi. Cu cât vor fi mai multe lucruri impuse de Putere, cu atât vor fi mai mulţi kabili care li se vor împotrivi!… (îşi aminti şi fredonã în gând refrenul unui cântec al solistului Ouahlou[2] “Je suis né pour être libre / Sur les montagnes comme un tigre…, etc.”[3] ) Şi ce dacã? Ce – ar putea sã se întâmple? Poate mai închide pe vreunul, poate mai moare vreunul, poate mai pãţeste careva ceva…şi…ce? Important este cã te-ai împotrivit. Cã ai demonstrat cã nu-ţi convine. Ai demonstrat cã exişti…! La noi nu ar sta nimeni sã înghitã, nici o clipã, cu capul în jos şi cu mâinile în sân…Nu existã oameni destui ca sã li se împotriveascã? Noi kabilii de ce nu cedãm?[4] Au venit romanii[5]…i-am dat afarã! Au venit otomanii[6]…i-am dat afarã! Au venit francezii[7]…i-am dat afarã!Au venit arabii[8]…mã rog, …! Scuze!…[9] Dar noi, kabilii, tot nu ne lãsãm; cum adicã, ce, noi suntem în ţara cui? Nu a noastrã e Kabilia? Nu noi am inventat “Primãvara berberã[10]?” Nu nouã ni se spune “Imazighen[11]”?Mândria îi ridicã sângele în obraji odatã cu pieptul şi fruntea, avu un fior prin tot corpul şi nu se mai simţi atât de mic şi speriat de ţara aceasta nouã şi ciudatã pe care o descoperea acum, încetul cu încetul prin geamul nespãlat al portierei… întrebându-se cine sunt adevãraţii “barbari[12]”? Strãzi stricate, fabrici pãrãsite , clãdiri cu pereţii scorojiţi şi geamuri sparte…gunoaie! Şi câini…trãgând de ele peste tot! Pãi … e la fel ca pe la noi!? Câini vedea peste tot dar nu şi oameni…unde erau oamenii din oraşele pe care le traversa? Nu era sfârşit de sãptãmânã şi cu toate acestea nu vedea mai pe nimeni nicãieri…”Or fi plecaţi la muncã” îi aruncase indiferentã Maria. La muncã, oh, doamne, ce cuvinte! Bine cã au unde munci, bravo lor, nu ca la noi…unde îi vezi toatã ziua sprijinind zidurile…Uneori îşi mai dau foc şi îi vezi pe drumuri alergând…Offf! Se scuturã de visul urât.Deci şi eu voi gãsi ceva de muncã …şi îi voi putea aduce bani acasã familiei mele…Mariei şi familiei mele…Ba nu, Mariei şi familiei …noastre?! “Îşi propuse ca sã priveascã astfel, mai optimist, lucrurile şi lumea în care va fi obligat sã îşi ducã viaţa de acum înainte… Pânã când? Oare, toatã viaţa? Are abia 30 şi ceva de ani…Mulţi? Puţini? Şi dacã îi va fi dor de Yemma, de fraţi, de verişori[13], de?… casa[14] în care copilãrise, cam greu, e drept dar … Şi Ahmed îşi aminti lãcrimând de casa lui modestã de la ţarã, cocoţatã în vârf de munte[15], de livada cu smochini şi de grãdina cu tomate şi cartofi din dosul casei, plinã de cotcodãcitul vesel al gãinilor şi de behãitul singurului lor berbec crescut pentru sacrificiul Aid[16]-ului, de casa în care îl trezea dimineaţa cucurigul enervant al celor doi cocoşi…! Casa lui era mai arãtoasã, lungã asemeni caselor kabile din zonã, din cãrãmidã şi cu acoperiş din ţiglã, dar cu mozaic de ciment pe jos şi cu multe camere…În camere, Yemma strecurase mobile sculptate frumos, din lemn parfumat şi canapele cu pânza groasã, moale şi înfloratã peste care aşezase mileuri albe, frumos croşetate, la capãtâi, o adevãratã plãcere ca sã te întinzi…La gândul acesta, simţi din plin oboseala şi îşi rezemã capul pe spãtarul scaunului automobilului pentru a moţãi un pic…Aşadar, aceasta era, de fapt, România?
[1] Datoritã situaţiei nesigure (mai ales atentatelor) în ţarã, pretutindeni pe strãzile algeriene şi în punctele cheie existã baraje cu poliţişti care opresc pietonii suspecţi sau autoturismele obligându-i sã se legitimize şi sã rãspundã la întrebãri. În cazul autoturismelor formalitatea e strictã şi perfect aplicatã: se deschide portiera şi geamurile maşinii, se scot ochelarii pentru a fi privit în ochi şi confruntat cu actul de identitate…etc.
[2] Pe numele sãu adevãrat Abderrahmane Lahlou, cântãreţul de expresie amazigh dar şi de limba francezã s-a nãscut pe 9 august 1963 la Takorabt într-un satuc din Kabilia. Ouahlou obţine balaureatul în anul 1982 la Colegiul “Jean Amoruche” din Ighil-Ali. Perioada liceului coincide însã cu cea a marii agitaţii politice şi a Primãverii berbere la care va participa şi el în calitate de licean şi care îi va influenţa cariera sa muzicalã în viitor (luptã de eliberare naţionalã).
[3] “M-am nãscut ca sã fiu liber / Peste munţi ca şi un tigru” – (trad.aut.)
[4] Populația nativă berberă din Algeria a trăit sub ocupație străină mulți din ultimii trei mii de ani. Fe-nicienii (1000 î.Hr.) și Imperiul Roman (200 î.Hr.) au fost cei mai importanți dintre aceștia până la sosirea arabilor în secolul al VIII-lea.
[5] Numizii, stramoşii kabililor , nu au fost niciodatã în totalitate cuceriţi de cãtre romani. Regi precum Massinissa (207-148 î. Hr.) ori Jugurta (110 î.H.) au intrat în istorie prin eroismul şi rezistenţa lor în faţa tãvãlugului roman.
[6] Algeria a fost integrată Imperiului Otoman de Khair ad-Din și fratele său Aruj care a făcut din coastele țării o bază pentru corsari; aceștia au intrat în Alger în anii 1600, după ce centrul lor de activitate s-a mutat la Tripoli, în Libia. În timpul Primului și al celui de-al Doilea Război Barbar cu Statele Unite ale Americii, acești pirați au atacat vasele din Marea Mediterană. În 1827, flotele britanice, franceze și rusești i-au învins pe otomani în bătălia de la Navarino; ca urmare, Imperiul Otoman a trebuit să recunoască independența Greciei prin Tratatul de la Constantinopol din iulie 1832. Acest eveniment, dublat de ocuparea provinciei otomane Algeria de către Franța începând cu 1830, a marcat începutul dezmembrării Imperiului Otoman. Popoarele neturce de pe teritoriul Imperiului, mai ales din Europa, au început să lupte ulterior pentru independență.
[7] Algeria şi-a cucerit independenţa în anul 1962 dupã un îndelung şi sângeros rãzboi cu francezii. Sub pre-textul unei ofense aduse consulului lor, francezii au invadat țara în 1830 dar rezistența intensă din partea unor mari personalități ale timpului precum emirul Abd el-Kader a reușit să împiedice cucerirea rapidă, tehnic finalizată doar în anii 1900 când ultimul tuareg a fost cucerit. Între timp, francezii au făcut Algeria parte integrantă din Franța, statut care s-a sfâșit doar la căderea celei de-a patra republici. Sute de mii de cuceritori din Franța, Italia, Spania și Malta s-au mu-tat peste Mediterană pentru a pune bazele fermelor algeriene de pe coastă și au ocupat cele mai bogate părți ale orașelor algeriene, beneficiind de confiscarea ținuturilor comunale realizată de cãtre guvernarea franceză. Persoanele cu descendenți europeni (așa numiții pieds-noirs) cât și evreii algerieni nativi au fost cetățeni francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea; în contrast cu aceasta, marea majoritate a musul-manilor algerieni au rămas în afara legilor franceze și nu au posedat nici cetățenia și nici dreptul de a vota; deși au putut cere cetățenia totală începând cu 1865, doar puțini au optat pentru aceasta. În 1954, Frontul de Eliberare Națională a pornit Războiul Algerian de Independență, un război de gherilă; după aproape un deceniu de lupte urbane și rurale, au reușit să-i învin-gă pe francezi în 1962 eliberând ţara . Majoritatea din cei 1.025.000 de pieds-noirs, precum și 91.000 harkis (musulmani algerieni pro-Franța care serveau în ar-mata franceză), împreună formând aproape 10% din populație în 1962, au părăsit Algeria pentru a se stabi-li în Franța, în doar câteva luni, la mijlocul acelui an. Primul președinte algerian, conducătorul al Frontului de Eliberare Naţionalã, Ahmed Ben Bella, a fost înlo-cuit de fostul său aliat, ministrul apărării Houari Boumédiènne în 1965.Aeroportul internaţional din ca-pitala Alger îi poartã acestuia din urmã, numele.
[8] Denumirea Algeria este derivatã de la capitala țării, Alger, care însăși provine de la cuvântul arab care de-semnează insulele referindu-se la cele patru insule din apropierea coastei capitale existente până la unirea cu continentul în 1525. În 1990, Algeria a avut parte de un violent război civil după ce armata a încercat să nu permită unui partid politic islamist, Frontul Salvării Islamice să preia puterea ca urmare a primelor alegeri multipartide din țară. Mai mult de o sută de mii de persoane au fost ucise, majoritatea în masacre ale civililor provocate de grupuri de gherilă sau de Grupul Islamic Înarmat.
[9] Citat dintr-unul din monologurile celebre ale lui Fellagh (“Le guerrier berbère”)
[10] Primãvara Berberã (Tafsut Imazighen)-ansamblu de manifestãri pentru oficializarea limbii Tamazight în Algeria şi recunoaşterea originii berbere în Algeria ce a avut loc în martie 1980. A fost prima mişcare popu-larã uriaşã de opoziţie dupa obţinerea independenţei ţãrii în 1962 (de sub dominaţia francezã). În altercaţii, au murit peste 126 de oameni şi au fost rãniţi circa 5000…
[11] Imazighen (la singular Amazigh, A Mazigh) inseam-na Oameni Liberi, respectiv stramosii kabililor care duceau o viata nomada si traiau organizati in triburi. De altfel, Kabilia se numeste in berberaTamurt n Leqbayel, adica Tara Triburilor. În nordul și nord-vestul Africii dar la vest de Nil există acest poporl ,,berber” cum îi spun arabii sau Kabili, Imazighen, Imazyen, Tamazight ori Amazigh la singular cum își spun ei, fiind cam 23 de milioane de suflete împrăștiate în adevărate enclave din Libia, Algeria, Maroc, Mauritania, Niger, Mali și Tunisia. Ei se consideră băștinașii acelor pămînturi care au trecut la islam în secolul Vll, după ce mai bine de 200 de ani au practicat atît iudeo-creștinismul cît și creștinismul.
[12] Se pare ca berberii isi trag numele de la “barbari” denumire data de catre romani popoarelor din afara Imperiului considerate necivilizate…
[13] La kabili, filiaţia este stabilitã dupa tatã astfel cã femeile chiar şi dupã mãritiş, poartã numele oficial de domnişoarã. Cum tatãl este adeseori (în funcţie de averea sa) cãsãtorit cu mai multe femei, este firesc pentru un tânãr ca sã aibã mai mulţi fraţi, mai ales, verişori…
[14] Axxam, in limba kabilã. Casa kabilã, numitã axxam, este o construcţie tradiţionalã specificã muntelui, mai mult sau mai puţin decoratã şi ornatã, în funcţie de importanţa socialã şi de bogãţia proprietarului, de fa-milia sau de tribul sãu.Era de obicei fãcutã din bârne şi leţuri peste care se adãugau chirpici din lut. Specific era acoperişul din lemn şi lut, niciodatã terminat pentru a permite unei noi generaţii a familiei sã continue construcţia pe verticalã…
[15] Satul kabil (Taddart), este în general aşezat pe o creastã sau pe un platou mai ridicat, poziţie cãreia de obicei satul îi poartã numele. Casa kabilã, numitã axxam, este o construcţie tradiţionalã specificã mun-telui, mai mult sau mai puţin decoratã şi ornatã, în funcţie de importanţa socialã şi de bogãţia proprietarului, de familia sau de tribul sãu.
[16] Aid este o zi în care musulmanii se adunã. Cuvântul Aid derivã de la aada-ya’oodu ceea ce înseamnã a se reîntoarce. De asemenea se mai spune cã acest cuvânt ar deriva din aadah care înseamnã tradiţie. Existã anual douã asemenea sãrbãtori (care se suprapun oarecum celor creştine ca perioadã, respectiv Paştele şi Crãciunul) cu nu numele Aid al Fitr şi Aid al Adha. Aid-ul Fitr adeserori se prescurteaza ca Aid simplu şi este sãrbãtoarea musulmanilor care marcheazã sfâr-şitul Ramadanului, luna postului. Aid în limba arabã înseamnã celebrare sau festivitate, în timp ce fitr în-seamnã rupere a postului, de asemenea mai poate în-semna natura de la cuvântul fitrat, dar în contextul nostru simbolizeazã ruperea perioadei de post. În a-ceastã zi este tipic pentru familile musulmane sã se trezeascã devreme iar dupã rugãciunea al fajr este re-comandat sã mãnânce într-o cantitate foarte micã ca simbol al sfârşitului Ramadanului.Pentru musumani, Aid-ul fitr este o ocazie specialã cu o mare importanţã religioasã, este Ziua Iertãrii. Musulmani nu sãrbãto-resc numai sfârşitul postului, ci îi şi mulţumesc lui Allah pentru ajutorul dat în autocontrolul lor.
Related articles
Mariana Bendou-CV 