Tag Archive | mine

Tango


Cum aş putea sã fac sã crezi în mine ,

Iubirea mea de calciu, iod şi sare ?

Cum aş putea prin unghii şi prin vine ,

Sã-ţi picur stropi din stropii mei rãbdare ?

Ca sã te-nalţi, aproape un Luceafãr,

Dar precum urci, sã şi cobori în mare ?

Iubirea mea de calciu, iod şi sare,

De fiecare datã tot mai teafãr

De ambrozii şi remuşcãri sublime?

Ca numai tu, mai mult decât oricine,

Iubitul meu,  sã crezi în mine!

*

Căci tu eşti omul care a fost să-mi spună:

Visează şi-njghebăm o luntre!

Pe timp de curcubee şi furtună,

Vom naviga prin lucrurile mărunte…

Luntraşi destoinici, primii la apel,

Vom desluşi pământuri neumblate încă.

Şi vom culege roade, fel de fel,

Pe care numai zeii le mănâncă!

*

Am învăţat

Şi-nvăţ să ispăşesc,

Pentru trădarea mea

De nu ştiu când;

Să te răsfăţ

Minţind,

Să ispăşesc

Iar tu să nu mă porţi

În gând.

Să mă desfid,

Purtând la orişice corsete

Şi tandre plăsmuieli peste figură,

Ca izbucnind,

De după atâtea etichete,

Să mă deguşti,

Înşelătoare băutură.

*

Apoi?

Mă strâng pe lângă tine

Şi te pătrund

Cu tinereţea mea.

Dorinţă,

Laşitate şi ruşine,

În bucuria de a te revedea.

*

Dar au mai fost şi seri in care

În unghii ne-aruncam,

Precum strămoşii

Cerându-i lui Zamolxis îndurare

În suliţe, de sânge roşii

Ofranda noastră,

Ce mustea de fiere,

De stress şi

De  angoase moderniste,

Străpunsă,

Nu simţea durere

Şi indrăznea, umil,

Să mai existe.

*

Căci tu nu ştii ce-nseamnă

Ieri şi mâine

Şi ei şi noi şi-aşa a fost să fie

Nici renunţarea la iubire

Şi la pâine

Şi oamenii ce n-au avut copilărie.

Ai tot crescut nestăvilit din fire,

Nepăsător şi laş într-o privinţă.

Tu nu cunoşti ce-nseamnă umilire

Decât nestăvilita, rea, dorinţă.

Mă plec în faţa strălucirii tale,

Eu, spic de grâu pe care-l bate-n plete vântul.

Mă încovoi de două ori din şale

Şi îţi sărut, îngălbenit,

Pământul.

*

Şi iarăşi cred că a sosit răstimpul

Când vom împarte şi scădea.

Ia tu clepsidra,

Mie, dă-mi nisipul.

Din fericire,

Ia-ţi felia ta!

Ia şi obiectul dăruit odată,

Pe douăzecişinouă,

Ziua mea.

Eu îmi iau restul,

Plus mobila toată.

Ia, dacă ţi-a mai rămas

De luat ceva…

Îmi lipseşti


De ce te-ascunzi,
Iubitule,
De mine
În vorbe
Şi-n mesteşugite
Întâmplãri?

Nu crezi
Cã ar fi
Cu mult mai bine
Sã împãrtãşim
Iubire
Şi visãri?

Eu te-aş ierta
Chiar de-mi greşesti
Doar sã rãmâi
Alãturea de mine

Iubitule,
De-ai şti
Cât îmi lipseşti,
Și câte daruri am,
Pãstrate,
Pentru tine!


//