Tag Archive | Organizations

Zamolxis


Încărunţit sunt, Omenire, iată,

De neputinţa ta, repudiat;

Mansarda asta-n rocă dizolvată

Sălbatec, pe vecie, m-a-îngropat!

  •  

Ce-am fost cândva?

Ce mai sunt eu?

PROFET, TIRAN sau

SEMIZEU?

Urcând din linguşit în linguşit…

Un huiduit!

Săpându-mi Zeul,

Cu trudă, cu talent şi cu zăbavă,

I-am picurat din pana mea otravă

Şi-am apărut în haina-I sclipitoare!

Te iert, umila mea neştiutoare,

Biată Omenire fără scut…

Totuna-ţi e, privind din depărtare

Un zeu ce după altul s-a născut.

  •  

Ce mi-a rămas?

Dacă-aş putea să mor…

Atâtora li s-a-ntâmplat, la rândul lor,

Să se ajungă

Atacând pe altul…

Si eu  L-am gelozit pe Mult-Prea-Înaltul !

Aşa e, pare-mi-se, în miezul firii,

Secretul devenirii Omenirii!

  •  

A mai trecut un an de veşnicie

(Anunţă stalactita mea cu picătură).

Închin paharul plin de nemurire

Şi-l duc cu sete, harnic, către gură…

…Repudiat sunt.

La ce-mi foloseşte

Că tu,  dincolo, naşti, trăieşti şi mori?

Singur aici, ascuns de creste,

Nu am iubire, soare, sărbători.

  •  

Peretele din spate

Este prea înalt.

Haina de blană

Nu-mi mai ţine cald.

Şi barba mi se-ncurcă cu genunchii.

De ieri, parcă,…

Mă ard rărunchii?!

Peretele pictat cu semne astrale,

Bune pentru durere,

Frică ş-alte boale,

S-a ruinat de tot.

Şi prin el, Vântul

Îmi povesteşte tot mai des

Cum e Pământul…

–          O, Cogainon, casă dragă,

Mansarda mea de calciu şi iluzii,

Tu eşti răsplata cea întreagă

A strădaniilor mele pentru vii!

  • foto 1 

La gura peşterii ieşind,

Spre geţi, îşi aţinteşte faţa

Şi vocea lui, adusă a colind,

Înfiorează toată viaţa:

–          Degeaba îmi trimiteţi, la cinci ani,

Câte-un novice-n lăncii aruncat!

Secretul Nemuririi-i prea  e departe

Ca să pot lor vreodată să-l împart…

Îi văd, neşovăind la faptă,

Numai dorinţă şi numai avânt;

Prea crud le este trupul

Ca să poată

Atăt de iute

Să se ducă în pământ…

  •  

-Dar voi primi!

Hai, năvăleşte, Omenire,

Peste mansarda mea

Cu busturi calcinate!

Încearcă-mi inima

Şi vezi dacă mai bate

Pentru dreptate şi pentru iubire…

Pe stalagmitele îngemănate,

Veniţi ca să-mi sădiţi vrejuri de flori!

Vă dau un strop

Din marea mea singurătate.

Veniţi, veniţi,

Vă fac Nemuritori!

foto 6

  •  

Căci Andreonul nu e cea mai bună cale

( Cenaclul zeilor din fiecare joi)

Să recrutezi şi creşti valenţe epocale…

Ci marea mea nădejde

E în voi

Ce-aţi cunoscut şi vis şi nebunie

Şi deznădejde, ură sau iubire,

Şi tot ce omenescul vă îmbie

În drumul vostru, vag, spre fericire.

Pe voi vă regăsesc şi vă salut

Din toată măreţia mea, bolnavă.

Deşi ajunşi la mine doar pe scut,

Vă vreau, cu toţii, oameni de ispravă!

Pe stalactitele îngemănate,

Veniţi ca să-mi sădiţi vrejuri de flori;

Vă dau un strop din Marea Mea Singurătate.

Veniţi, veniţi, vă fac Nemuritori!

  •  

Îşi zise calm:

–          Iar trecu timpul…

–          E Sacra Zi. A patra zi de joi

Când se cutremură chiar şi Olimpul

De cele ce se fac aici la noi.

…Iar focul mistuie seminţe

De cânepă, de in spre desfătarea

Acelora veniţi plini de dorinţe

Sperând să îşi prezinte azi lucrarea.

Cu pieptul plin, vor învăţa secretul

Îmbălsămării geţilor cu Nemurire…

Dar peste toţi,

Mai tare-i tot Profetul,

Artistul cu desăvârşire!

  •  

Zamolxis se întreabă

Şi tot el îşi răspunde:

-Sunt, Omenire, Întâiul între poeţi?

Zalmoxis se întreabă

Şi tot el îşi răspunde:

-Ai fost, Zamolxis,

Doar Întâiul printre geţi!…

  •  

Iar geţii, însetaţi de Nemurire,

Mansarda-i invadează tot mai mult…

Popor poet, popor de amăgire,

Zamolxis e… obiectul tău de cult.

foto 9

  •  

Dar Moartea, din frunze,

Răstită şi neindulgentă,

Veni să-l poftească

La ultim ospăţ.

(Şi-a zeilor coasă, atoate regentă,

O cârpă cernită, întinsă pe băţ.)

-Mi-e verde coroana;

Eu n-am murit încă!

Mai lasă-mă, totuşi,

Să mor într-un vers…

-Am dezlegare şi Sacră Poruncă

Să-i tai Omenirii

O roată din mers!

-Stăpână, mai lasă!

Ce-nseamnă o clipă?

Un fir de neştire,

Cădere-n Neant?

Mai pot;

Mă mai lasă!

O, tu, Omenire,

Un templu zidească-mi!

PROFET ŞI GIGANT.

(versuri:Marina Bendou,

ilustratii:Marian Cristian Gorun)

Rose reine / Rozã reginã


Rose reine

 Rose,

Reine des fleurs,
Fleur des reines,
Des rois
Et des princesses,
Source de douces
Senteurs
Et d’envoûtantes
Promesses,
Amie intime
Et confidente
Des passions
Dévorantes
Et de la sagesse,
Tes pétales
Sont des prunelles
Qui mèlent
La lueur
De l’amour
Et des ivresses.

Ta robe
Chatoyante
Irise
L’aurore
Naissante
Pleine de
Délicatesse.

Tu tiens
Compagnie
Aux corps
Vibrants
Sous les
Volupteuses
Caresses…

………………….

Rozã reginã

Rozã
Regina florilor
Floarea reginelor
A regilor
Şi a prinţeselor
Izvor
De dulceţuri
Şi de simţiri
Fermecatoare
Şi dulci amãgiri
Prietenã bunã
Şi martorã
A pasiunilor
Ce-i devorã
Pe unii
A înţelepciunii
Petalele tale
Sunt nişte
Pupile
Ce amestecã
În lucire
Dragostea
Cu beţia

Rochia ta
Strãlucitoare
Radizeazã
Soare

Te naşti
Delicatã
Sã însoţeşti
Câteodatã
Corpurile
Vibrânde
Sub
Mângâierile
Flãmânde…


//

Spre Tine, Doamne


Spre Tine,
Doamne,
Azi ridic
Cu umilinţã
Glasul meu
Şi-n chip de
Rugãciune
Îţi zic ;
-Ajutã-mã,
Cã-mi este greu!

Greşit-am,
Doamne,
Peste fire!
Greşit-am
La pãmânt
Şi cer;
M-am complãcut
În amãgire
Dar în Iertarea Ta
Încã mai sper!

Asemeni
Cu tâlharul
De pe cruce,
Îmi recunosc
În ultim ceas
Cãderea
Şi Te implor,
Iisuse dulce,
Sã-mi dãrui
Cum Ştii,
Mângâierea…


//

Duhovnicului meu


-Mi te-a cerut pãmântul
Prea devreme;
Mã cert cu el
Şi-i spun
Cã-i vinovat…

Îmi strigi
Din brazdã :
-Nu te teme,
Copilã,
Pentru tine
M-am rugat
Sã ne-ntâlnim,
Acolo sus,
În Rai ;
Lucreazã,
Nu ai vreme
Ca sã stai !

-Pãrinte al meu,
Duhovnice
Şi tatã,
Îngenunchez,
Mã rog
Şi plâng mereu :
-Tu neputinţa mea
O iartã
Când
Mã rãnește
Clopotul
Cu plânset greu !

Îmi este dor
De tine
Şi de clipe sfinte,
Prin tine
Cãpãtam putere…
Aş vrea sã fie
Totul
Ca-nainte;
Nu mai gãsesc
La nimeni
Mângâiere!

-Mai roagã-te,
Pãrinte,
Încã-o datã
Sã-nving
Pãcatul trupului
Şi eu,
Sã trec
Prin restul vieţii
Fãrã patã…
-Sã te-odihneascã
În pace
Dumnezeu !


//

“Am cãzut dar mã voi ridica”


2011-ma-voi-ridica-60x80-acril-pe-panza-maia-martin-r

Ce-aveţi cu mine toţi, de mã priviţi aşa?!
Da, am cãzut, … dar mã voi ridica!

Încã mai port în mine harul şi divinul
Deşi m-a îngenunchiat atât de rãu destinul…

Nu plângeţi pãsãri şi îngeri azurii!
Ştiu, am cãzut, dar îmi voi reveni.
Prin glezne, din strãmoşi,cresc rãdãcini
Şi-îmbobocesc iar trandafirii printre spini…

E undeva o geanã de-albastru început?
Altã speranţã naşte în sufletu-mi tãcut…
Sfãrâm în palme ţãrâna creatoare
Sã ştie cã exist deşi încã mã doare

Şi mã avânt cu fruntea încrezãtor spre cer.
Ştiu, am cãzut,…Ce-i inimã?Da, sper…!
Amurgul îmbracã totul în hainã violet;
În mine, soarele rãsare încet, încet, …

(versuri: Mariana Bendou
ilustraţia:Maia Martin)


//

Viaţa şi moartea


Şi viaţa
Şi moartea
Luate împreunã,
Dospesc
Pâinea vieţii
La bine
Şi rãu.
Iar Omul
Tot rupe
Din ele
O fãrâmã
În timp ce-si strãbate
Grãbit
Drumul sãu.

El pâinea o sãreazã
Cu vorbe
Sã-i ţie
De saţ
Iar când
Sufletul cere
Îşi bea,
Din ulcior
Însetat

Apa vie
Sã-i treacã
Şi dor
Şi durere.


//

Aştept


Mi-e candela mereu aprinsã
Pentru toți cei care nu au venit.
Pãstrez mereu masa întinsã
Am multe bunãțãţi de oferit…

Nu-mi este inima nicicând prea ninsã
Eu sufletul nu mi-l simt obosit.
Aştept în prag cu mâna caldã, întinsã,
Pe toți aceia care n-au venit.

Încã-i aştept şi nu sunt tristã
Cã au întarziat din nou la cina mea;
E important şi faptul cã existã
Atâția oameni, vinã când or vrea…!


//