Odã Pãmântului

Odã Pãmântului

 

Te-ai plãmãdit din pulberi vechi de aştri

Ca dintr-un lut nemuritor

Şi te-a uscat soarele veşnic

În auritul sãu cuptor.

 

Pãmântule, cam câte generaţii

Din cornul abundenţei ţi-au suflat?

Şi câte îndelungi libaţii,

Prin ere milenare, ţi s-au închinat?

 

De mii de ani, mãrite,

Din carnea ta ai zãmislit

La rândul tãu şi oameni dar şi roade

Cuvântul vieţii tu l-ai înmulţit.

Duhovnicului meu

-Mi te-a cerut pãmântul
Prea devreme;
Mã cert cu el
Şi-i spun
Cã-i vinovat…

Îmi strigi
Din brazdã :
-Nu te teme,
Copilã,
Pentru tine
M-am rugat
Sã ne-ntâlnim,
Acolo sus,
În Rai ;
Lucreazã,
Nu ai vreme
Ca sã stai !

-Pãrinte al meu,
Duhovnice
Şi tatã,
Îngenunchez,
Mã rog
Şi plâng mereu :
-Tu neputinţa mea
O iartã
Când
Mã rãnește
Clopotul
Cu plânset greu !

Îmi este dor
De tine
Şi de clipe sfinte,
Prin tine
Cãpãtam putere…
Aş vrea sã fie
Totul
Ca-nainte;
Nu mai gãsesc
La nimeni
Mângâiere!

-Mai roagã-te,
Pãrinte,
Încã-o datã
Sã-nving
Pãcatul trupului
Şi eu,
Sã trec
Prin restul vieţii
Fãrã patã…
-Sã te-odihneascã
În pace
Dumnezeu !

Tweet
//